Dos poemas de Tudor Arghezi


TESTAMENTO

Cuando yo muera, hijo, no te dejaré más fortuna
que un nombre impreso en un libro.
En la rebelde noche que viene
desde mis antepasados hasta ti,
salvando barrancos y simas profundas
que mis abuelos cruzaron de rodillas
y que, joven, tendrás que remontar tú también,
mi libro, hijo, es sólo un escalón.

Fervoroso y fiel, mira al libro como cabecera de la
                                                                            [estirpe.
Es vuestra primera ejecutoria,
siervos de sayal tosco, lleno
de las osamentas que llevo en mi alma.

Para poder trocar ahora, por primera vez,
la azada en pluma y el surco en tintero,
nuestros abuelos cosecharon, entre las blancas yuntas,
el sudor del trabajo a lo largo de muchísimos siglos.
De sus gritos arreando a las bestias
surgieron palabras justas, sutiles,
y cunas para los futuros descendientes.
Convertí las palabras, amasadas durante centurias,
en versos e imágenes.
De los harapos hice brotar guirnaldas de flores.
Cambié el acíbar en miel,
dejando íntegra su dulce fuerza.
Apresé el insulto e, hilándolo sin prisa,
alguna vez fue engaño, injuria otras veces.
Recogí del lar la ceniza de los muertos
e hice de ella un Dios de piedra,
alto confín, con dos mundos a sus pies,
velando en la cumbre de tu deber.

Encerré nuestro dolor más sordo y más amargo
en un solo violín,
y al escucharle, el amo tuvo que bailar
como un chivo degollado.
De las pústulas, del moho y del fango,
hice brotar hermosuras y nuevas virtudes.
El restallar del látigo en la carne se convierte en palabras
que saben vengar y castigar lentamente
el brote latente del crimen de todos.
Es la justicia del ramo oscuro
que surge del bosque a la luz plena
y lleva en su entraña, como un racimo,
el fruto del dolor de todos los siglos.

Perezosamente tendida en su canapé,
la doncella sufre leyendo mi obra.
La palabra de fuego y la por mí forjada
se abrazan y se ayuntan en mi libro,
como el hierro rojo entre las tenazas.
El siervo la escribió; el señor la lee
sin percibir que en su trasfondo
yace el odio de todos mis antepasados.


FLORES DE MOHO

Las dibujé en el enlucido con la uña,
sobre la pared de un nicho vacío,
en lo oscuro, a tientas, lejos del mundo,
con mis débiles fuerzas, sin recibir ayuda
ni del toro, ni del león, ni del águila,
que siempre han estado muy cerca
de Lucas, de Marcos y de Juan.
Son versos sin fecha,
versos sepulcrales
con sed de agua
y hambre de cenizas
estos versos de ahora.

Cuando se rompió mi uña angélica
quise dejarla crecer,
pero no creció más,
o yo no me di cuenta.

Era noche cerrada. La lluvia golpeaba lejos, fuera.
Me dolía la mano como si fuese una garra
que no pudiera cerrarse nunca.
Y me esforcé por escribir con las uñas de la mano
izquierda

FUENTE: Tudor Arghezi. Breve antología. Presentación, selección y versión de Darie Novacêanu. UNAM, 2014. México.

***

TESTAMENT

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.


FLORI DE MUCIGAI

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

No hay comentarios. :

Publicar un comentario